“Primul episod” din “Povestea mea la Mocanita” se incheie putin pe repede inainte, insa am de gand sa detaliez in randurile ce urmeaza ceea ce am “grabit” acolo. Si nu, nu dau numarul exact de episoade de acum. 🙂

Episodul al doilea din “Povestea mea” incepe in 2015, cand mi-am adunat o mana de prieteni din Bucuresti ca sa-i duc “acasa”. Eram atat de entuziasmata de ceea ce descoperisem eu in Ardeal incat parca fix casa mea aveam sa le-o arat. Am urmat fix pasii pe care ii strabatusem cu doi ani in urma: Cluj-Monumente-Bistrita-Mures dar de data asta se adauga si Teaca – Gara de unde pleaca Mocanita Transilvaniei.

Aveam multe sa le prezint pe acolo si aveam multe de experimentat impreuna. Si apropo de experimentat, mi se intampla inca, de fiecare data cand ajung in zona sa experimentez lucruri si emotii noi. Desi merg de ani intregi “acasa” ma minunez mereu de frumusetea naturii si de tot ce ne ofera locul dar si oamenii cu care lucrez! Pentru iubitorii de natura dar si pentru cei mai creativi, Mocanita este, la fiecare iesire, o sursa nesfarsita de bucurie, emotie si voie buna!

Intr-un cadru familiar, cu prietenii alaturi, furata de magia “anului nuntii”, am parcurs pentru prima data traseul Mocanitei. O spun de cate ori am ocazia, dar acum ramane aici scris: Este de departe cel mai frumos si spectaculos traseu pe care l-am parcurs!

Pentru ca pun mare accent pe ceea ce simt, caruselul de emotii prin care m-a plimbat Trenul mic din Campia Transilvaniei necesita o detaliere amanuntita!

Pleci din Gara Teaca, dintr-o zona urbana (zic eu), oras ce te incanta prin “bunatatile” zonei si prin curatenia gospodariilor, fara sa te gandesti prea mult la ce urmeaza pentru ca esti cumva multumit ca ai mancat si ai baut bine. Nicio problema, ai timp sa te acomodezi cu ideea ca ai plecat la plimbare cu trenul cam 10 minute. Parcurgi zona de campie usor, linistit, socializezi cu oamenii astia minunati, pui intrebari, pana cand… Surpriza! Iti taie o caprioara calea. Ai ajuns in zona salbatica, incep sa dispara zgomotele din jur si sa le ia locul fazani, iepuri, alte caprioare (daca ai noroc) si incepi sa urci usor. Cand crezi ca nu se putea mai bine de atat, ajungi tot mai sus intr-un peisaj ce iti taie complet rasuflarea. Si pana aici a fost cu socializarea pentru ca abia daca mai reusesti sa scoti telefonul din buzunar pentru a face o poza. Daca te uiti putin la oamenii cu care calatoresti (poti face asta la a doua sau chiar a treia plimbare – la prima esti prea prins de tot “frumosul” pe care il primesti) poti vedea cum fiecare savureaza cu toti porii asa o experienta. Dar ce crezi? Mai urmeaza.

Intrarea in padure, este cumva gura de aer dupa un drum ce te-a tinut cu sufletul la gura de atata minunatie. Drumul serpuit prin padure, la racoare, este plin de liniste in fosnetul frunzelor. Aici apare dorinta de a nu se sfarsi vreodata aceasta calatorie!

Peisajele continua sa surprinda si pe coborare, ajungi apoi si la Monumentul meu de suflet unde siguuur povestile se lungesc de fiecare data, apar curiozitati, pentru moment este o trecere de la extazul plimbarii la agonizarea acestui monument si… liniste!

Despre ceea ce urmeaza in partea a doua a traseului nu vreau sa scriu acum, pastrez misterul pana la viitoare surprize. 🙂

Revenind “pe drumul meu”, este usor de ghicit ca dupa asa o experienta nu mi-a mai trebuit nimic altceva muuult timp. Doar cand m-am dezmeticit putin am vrut sa impartasim experiente intre noi, drumul lung catre Bucuresti a fost plin de liniste si nostalgie. Stiam ca nimic nu se va compara vreodata cu aceasta calatorie dar inca nu imi imaginam ca va deveni ceva ce voi putea oferi la randul meu oamenilor!

Incarcatura emotionala pe care o tine aceasta zona in brate si pe care Trenul mic vrea sa o plimbe, eu o resimt in fiecare litera pe care acum o astern. Imi pare cumva ca niciun cuvant nu este suficient de potrivit sa o descrie dar am ocazia sa o transmit mai clar atunci cand oameni din jurul meu isi doreasca sa “o vada” si sa traiasca alaturi de noi aceasta experienta minunata pe care o denumim generic “Mocanita Transilvaniei”.

Andreea Zarian