Ajunsa din Bucuresti in Ardeal

Am ajuns pentru prima data in ardeal in vara anului 2013 si, pentru o tanara nascuta si crescuta in Bucuresti, a fost dragoste la prima vedere. Asta in ceea ce priveste zona intrucat in ceea ce priveste oamenii a fost dragoste la prima intalnire.

Eu si iubitul meu ne-am inceput povestea in ACEA zona, in acelasi timp incepand si proiecte in plan profesional. Dupa o prima iesire la Cluj- cu trenul de noapte – si participarea la un eveniment cu muzica in curtea unui castel, am trecut testul iesirii din zona de confort (Bucuresti) si mi-am ales cel mai frumos vis pentru viitorul meu! Asa am ajuns la Mures, unde ne doream sa punem bazele unui proiect de suflet. Ce nu stiam la vremea aceea era ca vom reusi sa ne implicam intr-un proiect de suflet chiar daca nu era cel ce ne adusese impreuna acolo.

Vorbesc aici despre restaurarea unui monument istoric, iar pentru ca nimic nu este intamplator, drumul catre acel monument trecea peste calea ferata ingusta (in zona Raciu). Ei bine, dupa ce am trecut de cateva ori peste acea cale ferata, am inceput sa imi pun intrebari. Partea la care ma uit astazi cu mandrie (in urma) este ca mi-am dorit inca de pe atunci sa vad trenul pe linie, ba chiar sa duc, printr-o putere magica, linia catre monumentul pentru care ma luptam.

Acum pot sa vad ce inseamna puterea si dorinta unui tanar lipsit de experienta cand vine vorba de vise. In toamna acelui an am renuntat la tot si m-am implicat total in “Proiectul meu de suflet”. L-am vazut inca din primul moment realizandu-se si am crezut cu tarie in el, in zona, in oamenii care par atat de diferiti o data ce treci de lantul carpatic. 

Pe masura trecerii timpului am avut parte de multe suisuri si coborasuri, pe care le-am vazut mereu exact ca pe dealurile si campiile din zona, altfel spus, “drumul” parcurs in proiect seamana foarte bine cu traseul Mocanitei. Nu ma intrebati in ce gara am ajuns pentru ca inca nu vreau sa dezvalui. Fiti curiosi!

Am realizat ca nimic nu se poate face fara munca si sacrificiu dar in acelasi timp totul pare extrem de usor cand este facut din pura pasiune. Din nou pot spune ca nu am stiut de aceasta pasiune pana sa ajung sa vad cu ochii mei si sa simt pe pielea mea ce are Campia Transilvaniei de oferit.

Initial am fost atrasa de linistea si caldura pe care o simteam acolo, ajungand sa simt ca mi-am gasit o a doua casa. Astazi, dupa 7 ani, pot sa spun ca nu mai exista o deosebire in sufletul meu intre “acasa” de la Bucuresti si “acasa” din Transilvania.

Mergand cronologic, in anul urmator, am mai descoperit un monument de care m-am indragostit, aflat mai aproape de Bistrita si de la care cumva a inceput “nebunia”. Am facut nenumarate drumuri la Bistrita in incercarea de a face ceva bun si frumos acolo… acolo unde se afla o parte de suflet, acolo unde natura a fost atat de buna cu noi si atat de frumoasa incat sa nu ne mai putem desprinde in veci! Nu de fiecare data au iesit lucrurile asa cum mi-as fi dorit insa la absolut fiecare intorcea in Bucuresti aveam fericire in suflet, bateriile incarcate si tot mai multa speranta!

Cred ca daca pot sa recomand intreaga zona pentru ceva, motivul suprem este ceea ce te face sa simti, ceea ce iti ofera si porti cu tine pana te face sa iti doresti cu ardoare sa te intorci! Ca o dependenta.

Revenind la cel de-al doilea monument, acesta venea cu un mare plus: nu mai trebuia sa duc linia la el pentru ca el deja o avea. De aici incolo usor de dedus ca interesul meu a crescut si dorinta a devenit si mai mare. De acum nu mai voiam doar sa vad monumentul in picioare si sigur, dar imi doream si sa vad trenul mic trecand pe acolo, oprind in gara si aducand multi oameni care sa descopere ceea ce ne-a fascinat si pe noi si care sa se bucure de ceea ce am reusit noi sa facem pentru ei si pentru zona. Gandurile, dorintele si visele erau in continuare extrem de mari pentru un om atat de mic!

Dar omul mic, creste si uite asa, anul 2015 a fost un nou an de inceputuri: iubitul mi-a devenit sot iar “acasa” am inceput sa imi fac prieteni. In plin an de pregatiri am ajuns pentru prima data la mocanita. Se pare ca o bucurie “nu vine niciodata singura”! Omuletul ajunge sa descopere alti oameni mici cu vise uriase, faptul care ne-a legat inca din prima secunda a fost faptul ca ne doream atat de multe lucruri incat ne temeam parca sa le si verbalizam. Fix o mana de oameni, am ajuns de atunci sa ne cunoastem, sa ne unim fortele si sa ne sudam intr-o echipa ce astazi poate muta muntii. Am crescut foarte mult impreuna si am invatat sa lucram impreuna la scopul nostru comun: “Sa mearga trenul!”

Andreea Zarian